Domeniul de gestionare a limbajului emoțional

Educarea emoțiilor este una dintre sarcinile fundamentale ale părinților, emoțiile fiind o componentă fundamentală a creșterii copiilor, ajutându-i să-și dezvolte inteligența emoțională.

Emoțiile stau la baza oricărui comportament și sunt legate de gânduri și idei. De aceea este important să învățăm să înțelegem limbajul emoțional, să cunoaștem emoțiile și cum sunt exprimate.

Gestionarea emoțiilor nu este întotdeauna ușoară, fiind adesea legată și de educația emoțională primită de la părinți. De aceea este important ca părinții să fie conștienți de lumea lor emoțională.

Acest concept implică diferite componente, printre care cunoașterea emoțiilor, corelațiile lor faciale și comportamentale, capacitatea de a recunoaște și de a înțelege emoțiile celorlalți și de a ne regla propriile emoții și exprimarea lor.

Antrenamentul zilnic în acest domeniu duce la îmbunătățirea capacității de a citi și înțelege starea emoțională a copiilor, descifrarea intensităților emoționale, îmbunătățirea capacității de a distinge diferite emoții, creșterea vocabularului emoțional prin descrierea și clasificarea emoțiilor, precum și îmbunătățirea capacității de a le regla și de a le canaliza.

Când învățăm să facem asta, putem ajunge să o facem tot timpul deoarece devenim conștienți de modul în care ne gestionăm emoțiile. În acest scop, este importantă observarea celorlalți, în special a celor apropiați.

 

 

Domeniul regulilor în familie

 

Acest domeniu se referă la regulile din familie și la gestionarea regulilor de disciplina cu care am crescut. Disciplina se referă la  înțelegerea regulilor (de acasă, de la școală și din comunitate) și a ceea ce se întâmplă atunci când regulile sunt încălcate; este vorba de a învăța să fim responsabili.

Disciplina înseamnă predare și învățare și poate fi pusă în practică în mai multe moduri diferite. Ca părinți, ne creștem copiii astfel încât ei să înțeleagă ceea ce vrem să-i învățăm și să învețe să se disciplineze. De asemenea, ar trebui să folosim din ce în ce mai puține limite pe măsură ce copiii noștri învață să ia decizii responsabile pentru ei înșiși. Disciplinarea nu trebuie să fie dură sau nedreaptă. Ar trebui să fie pozitivă și folosită pentru a încuraja un comportament bun, precum și pentru a opri  un comportament pe care nu îl aprobăm. Disciplina este realizată cu reguli urmate de consecințe.

Una dintre funcțiile fundamentale ale unui părinte este tocmai cea de reglementare, de a trasa limite sau un cadru de referință în interiorul căruia să se acționeze. De la naștere, copiii au nevoie de „limite” pentru a fi „controlați”.

Să ne imaginăm un copil care are un puternic impuls de explorare, mai ales când începe să înțeleagă cum „funcționează” motilitatea corpului său. Are nevoie de reguli si limite, altfel riscăm să pierdem controlul în casă, să spargă farfurii și pahare (pentru că i se pare interesant să arunce cu cana de cafea pe jos și zgomotul pe care îl face, mai ales că el l-a produs).

Limitele și regulile vizează, în esență, reducerea potențialelor riscuri și pericole pentru copii, răspunzând, de asemenea, nevoii de securitate și control pe care părinții o au în special odată cu venirea primului copil!

Acestea mai vizează și crearea unui mediu coerent, în care cuvintele și comportamentul dau un sentiment de consistență.

Unul dintre obiectivele fundamentale ale regulilor din familie este de a „preveni” pe cineva să facă ceva greșit, nedorit, neacceptat.

Acest domeniu are de-a face și cu așteptările familiei. Dacă există reguli clare și împărtășite, știu la ce să mă aștept de la celălalt.

Este important de subliniat un aspect pozitiv al disciplinei: promovarea autonomiei copiilor. Ce înseamnă autonomia pentru tine? Ce așteptări ai de la o persoană autonomă? Răspunsul la aceste întrebări vă va aduce cel mai probabil în minte conceptele de abilitate și competență ale copiilor în a își stabili reguli, de a respecta norme. Înseamnă responsabilitate!

De asemenea, este vorba și despre capacitatea de a avea grijă de corpul său, de lucrurile și rutinele familiei.

Deseori multe dintre regulile pe care le respectăm în familiile noastre le-am învățat la rândul nostru în familiile în care am crescut. Într-un cuplu, este deci vorba despre a reuni două lumi de reguli transmise din familii diferite, care nu coincid întotdeauna. Este important să dialogăm, să găsim compromisuri, să ne revizuiam pozițiile. De asemenea, este important să nu luăm lucrurile de la sine înțelese.

”Așa este în această familie!” Aceasta este adesea ceea ce aude copilul de la un părinte în mijlocul unei certe referitor la respectarea unei reguli. Doar că deseori nu se vorbește clar despre acea regulă!

Copilul este incapabil să diferențieze binele de rău și, mai presus de toate, lumea lui este o lume emoțională, mai ales la început. Rațiunea și creierul logic se vor dezvolta abia mai târziu.

Așadar, funcția regulilor din familie este crucială pentru a ne stabili direcția în care trebuie să acționăm, atât pentru copii, cât și pentru părinți.

Regulile și modurile în care cineva alege să le împărtășească, să le accepte, să se ocupe de ele ori de câte ori nu sunt respectate, oferă, de asemenea, o oportunitate importantă pentru familie de a crește.

Acesta ajută și pentru a dezvolta empatia. Gândește-te la consecințele unui gest asupra celeilalte persoane: reflectarea asupra consecințelor și încercarea de a te pune în locul celuilalt îl vor ajuta pe copil, dar și pe adult, să-și antreneze empatia.

Pentru a dezvolta acest domeniu al abilităților familiale, este important să luăm în considerare și alte aspecte, în special re-evaluarea autobiografică a părinților.

 

Relații suficient de bune

Fiecare familie este un micro-sistem care trăiește în relație cu alte sisteme. Ea însăși este formată din oameni aflați într-o relație continuă, care alcătuiesc mediul copiilor!

Despre ce relații vorbim? Relația dintre părinți, relația dintre părinte și copil, relația între frați.

Mai sunt relațiile cu bunicii, cu babysitter-ul, cu lumea rudelor mai mult sau mai puțin apropiate. Relațiile cu prietenii, cu colegii de muncă, cu colegii de școală și cu părinții lor. Cu sistemul școlar, instituțiile și alte agenții educaționale.

În ”The Relational Mind”, Siegel precizează că creierul se dezvoltă prin relații.

„Calitatea” relațiilor se poate referi la conceptul de atașament, așa cum este conturat de teoria ”mamei suficient de bune” a lui Bowlby și Winnicott. O mamă bună nu este cea ‘perfectă’, ci cea care gestionează relația cu măiestrie, până la detașare, interacționând cu copilul într-un mod atât de firesc încât devine liniștitor. În acest sens, o relație este suficient de bună atunci când oferă spațiu pentru autonomie, astfel încât copilul să poată trece prin experiențe fără mama (sau tata), însă având siguranța de a se putea întoarce mereu la ea/el și de a fi primit cu drag.

Desigur, acest lucru este valabil și pentru tată. De asemenea, și pentru figurile educaționale de referință.

Să nu uităm, suficient de bun nu înseamnă:  perfect, cel mai bun posibil, ci suficient de bun!

În zilele noastre, relațiile pe care le construim sunt mai mai superficiale, mai puțin „obligatorii”.

Cu toate acestea, familia are nevoie de o „fundație solidă și sigură” pe care să se construiască și să crească.

Unul dintre elementele importante ale relației este comunicarea.

Modul în care se comunică este un aspect fundamental al relației. Trebuie accentuat din nou că acest lucru este legat de toate domeniile abilităților familiei.

 

Domeniul de conștientizare parentală

A deveni și a fi părinte este o oportunitate unică de a dezvolta noi competențe. În general, competența reprezintă capacitatea de a combina cunoștințele și abilitățile (personale, sociale etc.) și de a le folosi în fiecare axă experiențială a vieții.

Competența este și rezultatul experienței. De aceea poate fi și rezultatul copiilor care am fost, al modelelor educaționale pe care le-am primit, al părinților pe care i-am avut.

Una dintre sarcinile cerute părintelui, inerente procesului de a devenit părinte, este alegerea unui model educațional.

A deveni și a fi părinte este un fapt firesc, dar modelul educațional este adesea legat de alte aspecte care sunt culturale, tradiționale sau care țin de obiceiurilor sociale.

Ce fel de părinte vreau să fiu? Cum vreau să educ, ce strategii pot folosi pentru a contribui la creșterea copilului meu?

Răspunsul la aceste întrebări înseamnă construirea (și co-construirea în cazul unui cuplu) a unui model educațional.

Însă în cele mai multe cazuri devenim părinte în cuplu. Astfel că, în parenting, intervin poveștile și experiențele mai multor persoane.

Să nu uităm niciodată că suntem rodul istoriei noastre și, prin urmare, al experiențelor noastre. Din fericire, dacă devenim conștienți de acest lucru, asta înseamnă că nu suntem neapărat „formați” pentru totdeauna.